 |
L'Eglise Aristotelicienne Romaine The Roman and Aristotelic Church
Forum RP de l'Eglise Aristotelicienne du jeu en ligne RR
Forum RP for the Aristotelic Church of the RK online game
 
|
| Voir le sujet précédent :: Voir le sujet suivant |
| Auteur |
Message |
Kalixtus
Cardinal
Inscrit le: 24 Fév 2013
Messages: 12878
Localisation: Roma, Palazzo Doria-Pamphilj
|
 Posté le: Ven Juin 30, 2023 4:14 pm Sujet du message: [ROU] Cartea Virtuților - Dialogur |
 |
|
| Citation: | 
Cartea Virtuților
|
_________________
Dernière édition par Kalixtus le Ven Juin 30, 2023 5:57 pm; édité 1 fois |
|
| Revenir en haut de page |
|
 |
Kalixtus
Cardinal
Inscrit le: 24 Fév 2013
Messages: 12878
Localisation: Roma, Palazzo Doria-Pamphilj
|
| Posté le: Ven Juin 30, 2023 4:18 pm Sujet du message: |
|
|
| Citation: | 
Cap. I - Nașterea -
Se vorbește despre circumstanțele nașterii profetului și se află mai multe detalii despre aceasta.
Viaţa lui Aristotel
Aspră este sarcina celor care doresc să privească în abisul secolelor trecute şi caută printre cuvinte sunând viaţa eroilor istoriei în inimile noastre. Dacă viaţa cuiva mertiă să fie spusă, aceea este cea a lui Aristotel, pentru învăţăturile lui suntem luminaţi asupra vieţii şi a morţii
Aici este ce eu, sărac şi credioncios, intenţionez să refac azi. Dacă simplicitatea acestei recitări te atinge, şi dacă nobleţea prezintată omului înţelept ajunge la inima ta, atunci munca mea va fi făcut puterea zâmbetului divin.
Introducere:
Viaţa lui Aristotel, slujitor înţelept Celui Prea Înalt, căruia Cuvântul Divin a fost revelat şi care a anunţat sosirea salvării şi a luminii.
Capitolul 1:
În acele vremuri, o mare veste a circulat în oraşul Stagira: astrologii înţelepţi au raportat o cometă necunoscută pe cer. Imediat locuitorii oraşului s-au adunat în Agora, încercând să descopere mesajul pe care cerul îl trimite omenirii. Din pacate inimile lor au fost umbrite de credinţa în zei falşi şi au făcut supoziţii false: pentru unii a fost sosirea lui Hermes, pentru alţii fulgerul lui Zeus care ar ucide omenirea, venind sfârşitul lumii. Doar un singur om a fost tacut: soţia lui era pe cale sa dea tată/bunictere şi nelinistea nu-i permitea să intervină. El a fost cel înţelept care doar a ascultat. Nobilimea ar fi putut citi în privirea lui ca dusese o viaţa plină de muncă grea.
Discuţiile se întindeau pâna la sfârşit fără o soluţie aparte, iar omul s-a întors acasă cât de repede posibil.
Acolo, odihnindu-se pe un pat de piele, soţia lui a născut de curând. Omul s-a apropiat de nou-născut cu respect, punându-l în braţele lui, şi ridicându-l spre cer a spus: "Puteri cereşti, eu vă încredinţez fiul meu. Daţi-i viaţă corectă şi dreaptă. Ţineţi-i inima pură, mintea ascuţită şi cu virtuţi negreşite. Ghidează-i paşii spre înţepţiune, aşa încât viaţa lui va fi ca un stejar solid în umbră căruia fericirea vine să se odihnească." Punând copilul lângă mama lui, bărbatul a îngenuncheat lângă pat şi a rămas acolo mult timp, în liniştea contemplă a soţiei şi a fiului lui.
|
_________________
|
|
| Revenir en haut de page |
|
|
Kalixtus
Cardinal
Inscrit le: 24 Fév 2013
Messages: 12878
Localisation: Roma, Palazzo Doria-Pamphilj
|
| Posté le: Ven Juin 30, 2023 4:19 pm Sujet du message: |
|
|
| Citation: |
Cap. II - Revelația -
Aristotel primește Cuvântul Creatorului.
Într-o zi, tânărul Aristotel, la doar cinci ani, vroia să stea lângă templul falsului Apollo în oraşul Stagira. Templul era pe un mic deal la capătul oraşului. Copilului îi plăcea să se uite la înaltele coloane din piatră albă pe care erau la picioarele cerului azuriu.
Când îşi apropie paşii de templu, s-a oprit căci era imobilizat de forţe invizibile. Neînţelegând ce se întâmplă, s-a întors către oraş strigându-şi mama, Phaestis, care era la ceva distanţă de acolo. Totuşi, buzele lui nu scoteau sunete.
Teroarea a început pentru micul lui suflet, şi atunci un hohot de tunete a duduit deasupra templului falsului dumnezeu. Un fulger a lovit centrul, iar templul s-a surpat la picioarele copilului.
Atunci, o voce putenică ca din ceruri tremura inima lui Aristotel. Aceasta spunea: "Aceasta este puterea mea stăpânită pentru idolii ce-i onoraţi ca pe dumnezei. Căutând un singur Dumnezeu, cauţi Adevărul şi Frumuseţea, iar atunci ziua va veni când totul va fi înapoiat."
Supărat, copilul a căzut inconştient la pământ. Când ochii lui s-au redeschis, el era în casă la părinţii lui, iar mama lui a îngenuncheat spre el şi i-a spus tandru: "Copilul meu, ce s-a întâmplat? Te-am găsit lângă templul distrus, faţa ta era întoarsă spre cer. Dumnezeu a apărut în faţa ta? Cine a distrus templul?"
Totuşi copilul nu a răspuns. A rămas mut şi s-a uitat la mama lui cu ochii cuiva care vede pentru prima oara.
În final, a spus: "Dragă mamă, te rog spune-mi: ce este Adevărul?"
Săraca femeie era bună, dar din păcate, sufletul era mişcat în faţa ideilor păgâne, şi nu ştia cum să răspundă întrebării. Ea a îngenuncheat lângă fiul ei, la îmbrăţişat, şi şi-a închis ochii calm.
"Te iubesc, băiatul meu, asta nu este singurul lucru important? Dormi acum; mâine tatăl tău se va întoarce din război şi avem nevoie de tine să se odihnească ."
Şi în viteza, ea a ieşit din cameră, cu mintea umplută de chin. |
_________________
|
|
| Revenir en haut de page |
|
|
Kalixtus
Cardinal
Inscrit le: 24 Fév 2013
Messages: 12878
Localisation: Roma, Palazzo Doria-Pamphilj
|
| Posté le: Ven Juin 30, 2023 4:25 pm Sujet du message: |
|
|
| Citation: |
Cap. III - Sufletul -
Aristotel și Epimanos stabilesc că omul trebuie să aibă un suflet, spre deosebire de animale.
Pentru luni întregi, Aristotel şi familia lui au locuit în Pella, capitala Macedoniei. Nicomaque, tatăl lui, fusese numit doctorul personal al regelui Macedoniei, Amyntas al II-lea. Aristotel devenea din ce în ce mai înţelept sub ocrotirea profesorului său. Într-o zi, când Aristotel s-a întors din luptă, a stat pe fântâna din curtea casei tatălui, şi şi-a întrebat profesorul, pe Epimanos:
Aristotel: "Maestre, cum pot oamenii gândi, în timp ce animalele nu o pot face?"
Profesorul său, Epimanos, îi răspunde:
Epimanos: "Cine poate pretinde a citi cartea naturii şi a extrage secretele zeilor? Aristotel, îţi spun aceasta: noi nu putem şti dacă animalele gândesc. Oamenii gândesc, asta este sigur. Totuşi, animalele? Noi suntem în minţile lor?"
Aristotel: "Oare nu sunteţi de-acord, nobile maestre, că oamenii caută din totdeauna pentru noutate?"
Epimanos: "Da, desigur, este rar să vezi un om stând nemişcat, satisfăcându-se cu ceea ce are şi ştie."
Aristote: "Da, din păcate, este foarte rar, iar uneori cred că va fi mai bine pentru om să fie fericit trăind viaţa simplă până la bătrâneţe. Oamenii caută neîncetat noi orizonturi, Dar spune-mi, nobile Epimanos, nu este misiunea omului ultima dovată că are suflet şi inteligentă?"
Epimanos: "Uite ceea ce tu încerci să spui: dacă omul nu caută neîncetat, atunci aceasta va însemna că el este mulţumit cu ceea ce are, că el nu face schimbări şi că el nu gândeşte. Ca efect, omul este curios dovedint existenţa spiritului lui."
Aristotel: "Într-adevăr este ceea ce doream să spun. Am văzut limpede că eu n-am învăţat de la tine. Totuşi, să continuăm puţin. Ai un câine frumos, crezi? Un ogar?"
Epimanos: "Da, un cadou de la rege pentru serviciile mele din timpul războiului cu invadatorii celtici. Sunt foarte ataşat de el."
Aristotel: "Înţeleg. Cum dresezi câinele?"
Epimanos: "Foarte simplu: îl forţez să facă ceva, şi când face corect îl recompensez. Şi dacă nu face bine, îl pedepsesc puţin."
Aristotel: "Perfect! Odată dresat, este mereu bun că tu i-ai predat asta, nu? El înţelege că dacă el nu face ceea ce tu îi zici să facă, nu va fi recompensat."
Epimanos: "Într-adevăr. Dar nu văd când te-ai gândit la asta."
Aristotel: "La asta, maestre: acest câine este foarte nobil şi foarte bine dresat şi face ceea ce face el în virtutea în care l-ai învăţat. El nu face asta din propriul instinct şi odată antrenat nu mai este pe poziţie să se schimbe. Corect?"
Epimanos: "Corect că schimbându-se el trebuie reantrenat, şi pedepsit când el este recompensat în trecut. În plus, săracul câine va deveni nebun, ceea ce este o greşeală."
Aristotel: "Da. Dar noi nu spuneam mai devreme că era omul curios şi apt să inventeze noi lucruri care le-a demostrat în minte?"
Epimanos: "Am spus într-adevăr. Şi dacă te urmez, aceasta va însemna că animalele, ca al meu câine, al cărui comportament nu poate fi schimbat de ele, nu au mintea ca omul."
Arisotel: "Exact! Este aşadar consacratp această diferenţă dintre om şi animale. Totuşi, ce este? Ştii?"
Epimanos: "Nu, nu ştiu. Tu vrei să lucrăm împreună să găsim răspunsul la asta?"
Aristotel: "Cu plăcere! Totuşi, nu acum, pentru că l-am văzut pe tata întorcându-se de la curtea regală, şi sunt grăbit să aud noutăţi de la palat. Fii bine!"
Epimanos: "Şi tu, deasemenea, briliantul meu discipol! " |
_________________
|
|
| Revenir en haut de page |
|
|
Kalixtus
Cardinal
Inscrit le: 24 Fév 2013
Messages: 12878
Localisation: Roma, Palazzo Doria-Pamphilj
|
| Posté le: Ven Juin 30, 2023 5:06 pm Sujet du message: |
|
|
| Citation: |
Cap. IV - Soarta sufletului -
Aristotel afirmă că viața viitoare a sufletului, care survine după moartea și distrugerea trupului, este pregătită în prezent.
Noaptea s-a lăsat peste oraşul Pella. Ai putea auzi murmurile femeilor care, lângă templele păgâne, se roagă la dumnezeii falşi pentru sănătatea regelui. El era, într-adevăr, pe moarte. Nicomaque, tatăl lui Aristotel, era până la patul lui încercând să-l liniştească şi încercând să-i mai prelungească viaţa.
Aristotel, care avea cum 14 ani, se plimba pe străzile oraşului, fără să se uite sau să audă nimic din jurul lui. Ce avea să se întâmple cu el şi tatăl lui dacă regele murea? Desigur, el nu avea să fie responsabil, dar cine cunoştea ce curtenii îşi puteau imagina, şi la ce răzbunarea ar putea apela în aceste momente între regi?
El s-a oprit lângă templul lui Persephone. Desigur, el nu credea în puterea acestor zei, pe care-i vedea ca nişte marionete, dar nu a fost un secret că majestea invoca zeiţa morţii în acelaşi timp.
Cineva i-a pus mâna pe umăr. Era Epimanos.
Epimanos: Te rogi pentru rege, Aristotel?
Aristotel: Să mă rog? Cui să mă rog? Şi ce să cer?
Epimanos: Ce să ceri? Ca regele să trăiască, bineînţeles! Şi dacă nu crezi în zeiţă, nu crezi în nici o forţă superioară care conduce viaţa?'
Aristotel: Ceva care să conducă viaţa? El va muri, iar tu te gândeşti ca şi cum ai face bine. Rugămiciunile noastre nu pot să-l reîntoarcă la tinereţe sau la sănătate. El trăieşte de mult timp şi a venit timpul pentru el să plece. Nu, dacă mă rog, nu va trăi.
Epimanos: Pentru ce atunci?
Aristotel: Ce se întâmplă după moarte Epimanos? Acest unic suflet pe care omul îl posedă şi care ne diferenţiază pe noi de animale, va supravieţui după moarte?
Epimanos: Nu ştiu, Aristotel. Ştiinţa mea s-a bazat pe viaţă, nu pe moarte. Îţi pot spune cum trăim, cum să fim fericiţi şi cum să înţelegem viaţa, dar mi-e obscur ce se întâmplă după moarte.
Aristotel: Poţi să-mi spus cum trăim? Să vedem asta. Oare nu eşti de-acord cu actul inteligenţei, nu este necesar să cunoşti consecinţele?
Epimanos: Ba da, bineînţeles, aceasta te ajută să eviţi să faci greşeli, acţionând greşit, sau să judeci situaţia. Este important să anticipezi rezultatul.
Aristotel: Da, aceassta este ceea ce tu m-ai învăţat de tânăr. Totuşi, daca este adevărat, să luăm un exemplu: să ne imaginăm că tu vrei să te căsătoreşti. Accepţi că este un angajament final, şi că trebuie să alegi corect?
Epimanos: Cu siguranţă! Legile noastre nu anticipează divorţul, şi cred că cei care vor să se căsătorească voi reglementa acţiunile lor spre a face căsnicia fericită, altfel va fi o adevărata nebunie!
Aristotel: Tu crezi ca şi mine mine că mariajul se pregăteşte înainte de a lua un angajament serios: cine incearcă să-şi corecteze defectele, se face plăcut şi bun, deci totul este mai bun până la ziua nunţii.
Epimanos: Daca fiecarea urmează acest sfat, vor fi căsnicii mult mai fericite, dar cred că este necesar să se facă aşa în cele mai multe cazuri.
Aristotel: Sunt fericit că ne înţelegem. Totuşi, pentru a trăi bine trebuie să ştim ceea ce se întâmplă după moarte.
Epimanos: Oh!? Nu te urmăresc în totalitate. Ce încerci să spui?
Aristotel: Este foarte simplu: ca şi căsătoria, moartea este un eveniment final. Trebuie să ne pregătim atent. Daca este viaţă şi după moarte, atunci viaţa pe care o trăim înainte de moarte trebuie pregătită pentru viaţa de după moarte. Doar că noi trebuie să petrecem timpul înainte de căsătorie pregătind căsnicia.
Epimanos: Văd unde vrei să ajungi. Pentru tine, moartea este doar o cale spre altă viaţă?
Aristotel: Da, şi viaţa noastră prezentă trebuie să fie devotată preparării vieţii viitoare.
Epimanos: Dar de ce este această viaţă viitoare mai importantă decât prezentul? Şi cum putem fi siguri că există?
Aristotel: Îţi aminteşti de discuţia noastră despre diferenţa dintre animale şi oameni?
Epimanos: Da, mi-o amintesc foarte bine. Ai spus că există diferenţe între cele două, omul este inteligent cât timp fiara niciodată nu caută ceva nou.
Aristotel: Da, Cu toate acestea, cum de el caută pentru noutate, pentru a creea lucruri noi în el şi în jurul lui?
Epimanos: Păi, dacă vorbesc din propria mea experienţă, pot spune că ideile veneau spre mine şi nu le-am făcut văzute nimănui, şi că medidez asupra acestor idei.
Aristotel: Am ajuns la aceeaşi concluzie. Ceea ce mă impresionează este că aceste idei n-au venit de la mediu, ci din mine. Aşa păreau...
Aristotel: Da, doar că ar însemna că sufletul este imaterial, dar imaterialul nu poate veni din material. Nimic nu poate da ceva care nu are. Adevărat?
Epimanos: Da, am spus că are sens. În orice caz, unde vrei să ajungi cu asta?
Aristotel: Tata e doctor, Epimanos, şi el îmi descrie des moartea: materia de descompune şi se dezintegrează peste timp. Şi uită-te în jurul tău: moartea este mereu marcată de distrugerea materiei.
Epimanos: Da, totul trece prin această lume, şi că ceea ce anticii construiesc este deja aproape terminat.
Aristotel: Dar dacă iei ceva care nu este compus din materie, cum dispare?
Epimanos: Asta nu mă priveşte pe mine: dacă nu este compus din materie, nu se poate dezintegra. Nu poate muri, In această cale, gândurile unui om ca Pitagora vor fi eterne şi vor fin încă în viaţa mai mult ca şi gândurile anilor.
Aristotel: Prim urmare, crezi că ceea ce este imaterial nu poate muri?
Epimanos: Cu tot ce-am spus până acum, cred că s-a stabilit.
Aristotel: Atunci sufletul nostru, care este imaterial, trebuie să nu moară niciodată. Când murim, corpul se dezintegrează, dar sufletul rămâne. Viaţa noastră în viitor este această viaţă a sufletului. Pentru acestă viaţă trebuie, în corpurile noastre, să ne pregătim.
Epimanos: Prim urmare, după moarte, regele va trăi?
Aristotel: Da, şi pentru fericirea sufletului lui mă voi ruga în această seară.
Epimanos: Să ne rugăm împreună atunci.
Şi cu aceste cuvinte, cei doi prieteni se despart. Epimanos se întoarce în templul Persephonei, în timp ce Aristotel merge spre poarta oraşului să se retragă în mediul periferii. |
_________________
|
|
| Revenir en haut de page |
|
|
Kalixtus
Cardinal
Inscrit le: 24 Fév 2013
Messages: 12878
Localisation: Roma, Palazzo Doria-Pamphilj
|
| Posté le: Ven Juin 30, 2023 5:10 pm Sujet du message: |
|
|
| Citation: |
Cap. V - Rătăcirea -
Aristotel observă că nu este rezonabil să ceri ajutorul mai multor zei și că, în toate lucrurile, unitatea este mai bună decât diviziunea.
Când Aristotel a făcut 15 ani, şi-a pierdut părinţii şi a fost încredinţat unui tutore care i-a devenit cea mai apropiată rudă, Proxen, care trăia într-o regiune îndepărtată între Stagira şi Atena. Tânărul orfan a fost educat prin cele mai grele munci din ţinut. Această greutate l-a satisfăcut, pentru că era convins că spiritul lui era mult mai capabil ca acele mâini. El întâlnea des ţărani umili care lucrau cu Proxen. Cu siguranţă, admira gustul lor pentru o viaţă simplă, departe de suptuoasele splendori şi luxuri, care, simţea el, conduceau la viciu. Totuşi, Aristotel era ataşat de obiceiurile lor.
Într-o zi, a văzu pe unul dintre ei rugându-se. Aristotel şi-a amintit de ultima lui discuţie cu Epimanos, şi a început să vorbească cu ţăranul:
Aristotel: "Cui îi adresezi rugăciunile tale, om bun?"
Ţăranul: "Către zei, tânărul meu prieten."
Aristotel: "Zei? Dar cine sunt ei?"
Ţăranul: "Ei sunt Afrodita, Apollo, Ares, Artemis, Athena, Demetra, Dionysus, Hades, Hera, Hermes, Hefaistos, Poseidon, şi cel mai important dintre toţi, Zeus. Fiecare stă în Muntele Olimp."
Aristotel:"Unde este Olimpul?"
Ţăranul: "Este un oraş minunat aşezat în vârful unui munte pe care nimeni nu l-a putut cuceri. Ai văzut cândva Muntele Athos? Olimpul este de o sută sau o mie de ori mai mare, ceva de genul."
Aristotel: "Ai încercat cândva să urci pe acest munte? Nu eşti curios să vezi cu ochii tăi proprii aceste divinităţi la care te rogi în fiecare zi?"
Ţăranul: "Oh nu, tinere. Sunt doar un umit ţăran. Locul meu e aici, nu în Olimp."
Aristotel: "Dar atunci, cum poţi tu să crezi în realitatea acestor zei, daca nu ai trăit existenţa lor pentru tine?"
Ţăran: "Pentru că am fost învăţat că ei există, şi că trebuie să mă rog lor pentru recolta mea şi pentru ca vacile mele să devină grase."
Aristotel: "Este ciudat, tu nu te rogi iubirii pentru Divin, ci pentru apetit pământesc. Cred că este iraţional să găsesc materie în spirit. Dar pentru a vorbi adevărat, aceasta nu este singurul lucru pe care l-am găsit iraţional în ceea ce am spus."
Ţăran: "Vrei să-mi reproşezi ceva?"
Aristotel: "Păi, este un singur lucru pe care nu-l înţeleg: de ce vă rugaţi mai multor zei?"
Ţăran: "Cum ţi-am spus, aşa am fost învăţat, ei au fost mulţi şi asta din timpuri imemorabile."
Aristotel: "Acesta este un mod inutil de complicare. În loc de mai mulţi zei, nu este mai practic să te rogi doar unuia? "
Ţăran: "Eşti începător, tinere călător. Pot să-ţi pun câteva întrebări? Te voi întreba dacă porţi rochie sau pantaloni? Acum, lasă-mă meditaţiilor mele."
Aristotel: "Nu, nu, nu voi face nimic face nimic. Trebuie să admini în primul rând, om bun, că rugându-te unui singur zeu e mult mai logic. Ce înseamnă existenţa unui zeu dacă nu este atotputernic şi omniscient? A împărţi mulţumiri mai multor zei înseamnă a fragmenta părţi din putere unuia care se poate uni în el. Cred că în toate lucrurile, unitatea e mai preferabilă ca divizia."
Aristotel: "Nu, cu siguranţă. Divizia unui singur întreg, şi un divin perfect, înseamnă perfecţiune unită. Unitatea este forma ideală a lucrurilor."
Ţăran: "Bine, opreşte-te tinere. Sunt prea neînvăţat ca să ascult nonsensul tău. Sunt prea departe de un cititor. Dacă îţi dau un sfat, mă laşi în pace?"
Aristotel: "Bine, de-acord."
Ţăran: "Ia calea spre Atena, dacă Proxen de lasă, şi găseşte un profesor care să fie capabil să te înveţe. Numele lui este Platon."
Aristotel: "Multumesc, om bun."
După ce a împlinit 18 ani, Proxen la trimis pe Aristotel la Atena. Săracul ţăran era foarte fericit să-l vadă plecat. |
_________________
|
|
| Revenir en haut de page |
|
|
Kalixtus
Cardinal
Inscrit le: 24 Fév 2013
Messages: 12878
Localisation: Roma, Palazzo Doria-Pamphilj
|
| Posté le: Ven Juin 30, 2023 5:13 pm Sujet du message: |
|
|
| Citation: |
Cap. VI - Maestrul -
Aristotel îl întâlnește pe Platon, mentorul său, și este impresionat de stăpânirea acestuia asupra silogismului
Aristotel, după zile întregi de călătorie epuizantă, ajunge în final în Atena. Ceea ce vede acolo îl lasă încremenit. Oraşul este minunat, iar arhitectura are o superbă puritate. Coloanele erau distribuite într-o armonie care ridica spiritul. La fiecare colţ de strată, pieţele dezordonate atestau o formidabilă activitate comercială care avea loc în acele părţi. Grădinile erau numeroase, si acolo s-ar putea vedea mici grupuri de filosofi contemplând sofisme în mijlocul plantelor de lux, fântânilor fermecătoare, şi pietre vechi de mii de ani. Un templu splendit, aşesat pe un platou, domina oraşul.
Aristotel era foarte impresionat, şi a găsit în cele din urmă academia unde faimosul Platon preda. Splendoarea locului îl copleşea, şi, de parcă ar fi o halucinaţie, rătăcea imensele holuri de marmură ale clădirii. Paşii lui l-aus dus spre o uşă grea pe care era inscripţionat "al doilea ciclu de şcolarizare". Aristotel nu mai văzuse niciodată aşa ceva şi s-a intrebat ce poate însemna misterioasa formulare, dar a decis să intre pentru a cere direcţii. Recepţia l-a primit extrem de neplăcut. O femeie bătrână dezagreabilă l-a informat pe Aristotel cu buzele purgite că "Profesorul Platon trebuie să dea al treilea an de cursuri la sfârşitul holului pe dreapta, apoi pe stânga, apoi de două ori dreapta, apoi stânga, apoi dreapta, apoi sus pe scara B." În final, femeia l-a făcut pe Aristotel să înţeleagă, cu o scare întunecată, că el ar trebui să părăsească sala odată.
După mai multe călătorii şi batjocoriri de la studenţii de la care a întrebat direcţii, Aristotel ajunge în final într-un amfiteatru larg unde profesorul a observat intrarea lui.
Platon: "Care e numele tău, tinere?"
Aristotel: "Aristotel."
Platon: "Foarte bine, atunci. Aristotel, ştii că n-aş accepta pe nimeni la cursul meu fără să-l testez mai întăi."
Aristotel: "Sunt pregătit."
Platon: "Bine, atunci. Aristotel, dacă te-aş primi în şcoala mea, ţi-aş preda logică rudimentară, şi mai mult dac inteligenţa îţi permite. Dar mai întâi, trebuie şă ştii cum să te detaşezi de cel pe care îl consideri anume. Un filosof bun este încrezător numai în motivul propriu şi trebuie să fie capabil să poată demostra raţionamente perverse ale sofiştilor, să aibă o cunoaştere perfectă a lucrurilor din lume. Ascultă asta bine: ar trebui spus că nici o pisică nu are opt cozi, dar o pisică are mai mult cu o coadă decât nici o pisică. Prin urmare, o pisică trebuie să aibă nouă cozi."
Aristotel asculta cu atenţie.
Platon: "Bine, poţi demostra absurditatea acestui sofism?"
Aristotel reflectă pentru un minut, iar apoi declară următoarele...
Aristotel: "Ei bine, să continuăm cu raţionamentul. O pisică trebuie să aibă nouă cozi, prin urmare o pisică are cu nouă cozi mai multe decât nici o pisică. Şi din moment ce nici o pisică nu are opt cozi, o pisică trebuie să aibă şaptesprezece cozi..."
Aristotel: "Dacă ne întoarcem în bucla raţionamentului, începe să se contrazică pe sine. Ca urmare, concluzia trebuie să fie falsă."
Platon: "Este remarcabil, tinere. Văd că nu este necesar să te învăţ arta silogismului, este născută în tine."
Şi Aristotel era fericit pentru că şi-a satisfăcut profesorul. |
_________________
|
|
| Revenir en haut de page |
|
|
Kalixtus
Cardinal
Inscrit le: 24 Fév 2013
Messages: 12878
Localisation: Roma, Palazzo Doria-Pamphilj
|
| Posté le: Ven Juin 30, 2023 5:15 pm Sujet du message: |
|
|
| Citation: |
Cap. VII - Ruptura -
Aristotel se desparte de mentorul său din cauza unei întunecate povești despre copierea ideilor
Aristotel urmărea cu nerăbade învăţăturile lui Platon. Tot ceea ce profesorul spunea, studentul absorbea ca şi cum era fără îndoială adevărat. Abilităţile lui Aristotel l-a făcut discipolul favorit al lui Platon, şi când profesorul declara un principiu, studentul mereu găsea mijloace de a asigura exactitatea acestuia, prin reflecţii bine-concepute sau exemple.
Cu toate acestea, într-o zi frumoasă, profesorul şi studentul aveau primul lor dezacord când Platon a afirmat următorele:
Platon: "Astfel, ideile sunt o creaţie abstractă a intelectului nostru. Ele au o existenţă care este clară lor."
Aristotel: "Vreţi să spuneţi, profesore, că lucrurile nu există la fel de mult ca ideile?"
Platon: "Da, asta e ceea ce vreau să spun, briliantul meu discipol."
Aristotel: "Dar, în consecinţă, susţine-ţi că lucrurile există fără vreo idee din prezent, şi vice-versa."
Platon: "Într-adevăr, ideea este un produs al conştiinţei, iar lucrurile sunt produse ale realităţii. Este recomandat să se facă distincţie dintre cele două obiecte."
Aristotel: "Este o afirmare ciudată, profesore, de a disocia ceea ce este dependent fără îndoială."
Platon: "Ce vrei să spui?"
Aristotel: "De-asemenea, nici ideea nu poate exista fără acel ceva la care se referă."
Platon: "Dar ce faci tu e abstractizare, Aristotel?"
Aristotel: "Absatractizarea este o iluzie, profesore. Ideile nu vin din minte facă nu există un lucru. Am pornit de la un întreg, şi dacă un element devine inteligent asta este pentru că există."
Platon: "Dar cu o asemenea afirmaţie, negi puterea creativă a spiritului."
Aristotel: "Spiritul nu face nimic, dar observă şi notează. Ideile sunt doar abilitatea omului de a vedea ceea ce este în jurul lui. Ele fac numai esenţa lucrurilor inteligibile. Mai mult, prin extensie, lucrurile, care sunt inteligibile pentru om, sunt doar o copie a lor. Nimic nu este în-afara inteligibilităţii."
În consecinţă, ruptura i-a împărţit pe profesor şi discipolul său. Aristotel, al cărui respect faţă de Platon rămânea intact până când acesta a murit, a luat decizia să devină liber de profesorul săi şi să plece din Atena. |
_________________
|
|
| Revenir en haut de page |
|
|
Kalixtus
Cardinal
Inscrit le: 24 Fév 2013
Messages: 12878
Localisation: Roma, Palazzo Doria-Pamphilj
|
| Posté le: Ven Juin 30, 2023 5:18 pm Sujet du message: |
|
|
| Citation: |
Cap. VIII - Unitatea lui Dumnezeu -
Aristotel stabilește ferm că Dumnezeu este unul și nu este multiplu.
Aristotel, care a ajuns la maturitate şi era emancipat de privirea profesorului său, a decis că este timpul să-şi găsească o şcoală nouă. El ştia că Hermia, vechi prieten al săi şi domn în Atarneus, avea reunită o mică adunare a absolvenţilor academiei din Atena spre Axos, pe coasta Troadului. Astfel, Aristotel decide să îndrepte învăţăturile lor şi să formeze prima lui şcoală.
Academia lui Aristotel a avut un mare succes. Studenţii din toată Grecia veneau pentru a se lumina cu înţelepţiunea profesorului. Cu toate acestea, într-o frumoasă zi de primăvară, un discipol promiţător vine spre Aristotel.
Discipolul: "Profesore, m-am gândit foarte mult, încât nu mai puteam dormi, dar această întrebarea mă tot frământă."
Aristotel: "Ascult. Spune-mi ce te deranjează."
Discipolul: "Ei bine, profesore, ne-ai predat că universul este dinamic - ne-ai spus că dacă esenţa este statică, forma se mişcă la fel ca şi suprafaţa apei. "
Aristotel: "Da, e adevărat."
Discipolul: "Dar, profesore, în conformitate cu acest principiu, orice act corespunde unei puteri, cum aţi spus, iar apoi, fiecare efect corespunde unei cauze."
Aristotel: "Desigur."
Discipolul: "Atunci, profesor, dacă reexaminez ordinea efectelor şi a cauzelor, ar trebui să găsesc o cauză pentru fiecare efect. Alternativ, cu tot respectul, este cunoscută existenţa mai multor zei. Astfel, în conformitate cu teorema voastră, lumea ar trebui să fie haos doar pentru dreptatea de la început, cauza este multiplă şi nu lucrează împreună. Dacă nu postulezi că toţi zeii sunt doar un singur efect, puternic peste toate. Poţi să mă luminezi?"
Aristotel: "Dar, dragă discipole, soluţie este găsită în enunţul problemei. Gândeşte-te un pic, prietenul meu. Acestea sunt principii de dialect şi silogism. În enunţul tău, era un element exogen, şi un parazit, anume că ceea ce tu afirmai ca şi cunoaştere publică. Ţi-am spus mereu, noi suntem filosofi, şi se poate ajunge la adevăr prin munca minţilor noastre care descriu substanţa, nu prin tratarea anumitor postulate ca bani."
Discipolul: "Ce încercaţi să spuneţi, profesore?"
Aristotel: "Vreau să spun că dacă examinezi ordinea cauzelor şi a efectelor, vei găsi cauza finală, inteligenţa pură, cum spui tu. În cazul în care este bine cunoscut că sunt zei întregi, totuşi este adevărat pentru că o astfel de afirmaţie nu rezistă unei examinări logice a propoziţiei."
Discipolul: "Hmm, puteţi fi mai clare, profesore?"
Aristotel: "Sigur că pot, cu silogisme copilăreşti: cauza finală este inteligenţa pură, o divinitate. Dacă se examinează ordinea cauzelor şi a efecteloor, se va găsi o singură cauza finală. Deci, Dumnezeu este unic."
Discipolul: "Oh, bah, ca apoi!"
Aristotel: "Nu te voi face să spui asta, dragă discipole, Este doar un singur Dumnezeu, autorul nemişcat al mişcării lumii, perfecţiunea care va fi sursa oricărei substanţe, a tuturor mişcărilor. Dumnezeu este finalitatea cosmică a universului."
Apoi discipolul se întoarce acasă, satisfăcut cu răspunsul profesorului... |
_________________
|
|
| Revenir en haut de page |
|
|
Kalixtus
Cardinal
Inscrit le: 24 Fév 2013
Messages: 12878
Localisation: Roma, Palazzo Doria-Pamphilj
|
| Posté le: Ven Juin 30, 2023 5:21 pm Sujet du message: |
|
|
| Citation: |
Cap. IX - Natura stelelor -
Aristotel îl laudă pe unul dintre discipolii săi pentru viziunea sa, căci a afirmat în mod corect că stelele sunt de natură divină datorită mișcării lor circulare.
Într-o zi însorită, Aristotel i-a dus pe discipoli să admire bolta cerească. Toţi erau fascinaţi de frumuseţea astrelor, care străluceau puternic. Unora a început să le fie frig şi s-au întors.
Sargas : Profesore, nu ar fi mai eficient ca să discutăm şi să studiem decât să lenevim pe aici ?
Aristotel : Deci, crezi că lenevim. Nu crezi că aştrii sunt lucrurile perfecte care există ?
Aristotel : Cum se deplasează astrele ?
Sargas : Profesore, ele se deplasează în cerc.
Aristotel : Bine. Iar pământul, ce formă are ?
Sargas : Observarea stelelelor în timpul unei călătorii sau a unei bărci, ne arată că ea este rotundă.
Aristotel : Asculţi atent lecţiile mele. Pământul este sferic, iar cerul este compus din sfere care sprijină astrele. Cercul şi mişcarea circulară sunt peste tot. Ce mişcare este mai perfectă decât cea circulară ?
Sargas : Niciuna, profesore, pentru că se mulţumeşte cu ce are şi continuă. Mişcarea circulară este mişcarea perfectă prin excelenţă.
Aristotel : O mişcare perfectă nu poate fi rezultatul decât unei puteri perfecte. Iar singura putere perfecta, este Dumnezeu ! Dragi discipoli, observarea astrelor ne permite să înţelegem aranjamentul lor. Iar această perfecţiune poartă marca lui Dumnezeu.
Sargas : Aveţi dreptate profesore. Vă mulţumesc pentru această lecţie.
Aristotel : Nu-mi mulţumi, mulţumeşte astrelor ! Ia aceşti bani şi cumpără nişte vin de la Oinos.
Sargas reveni cu vinul. Iar ei rămaseră pentru a mai contempla un pic stelele. |
_________________
|
|
| Revenir en haut de page |
|
|
Kalixtus
Cardinal
Inscrit le: 24 Fév 2013
Messages: 12878
Localisation: Roma, Palazzo Doria-Pamphilj
|
| Posté le: Ven Juin 30, 2023 5:24 pm Sujet du message: |
|
|
| Citation: |
Cap. X - Moralitatea -
Aristotel vorbește mai mult despre distincția dintre bine și rău.
Într-o zi albă de iarnă, un discipol, care ajunsese la finalul uceniciei sale, a venit să-l întâlnească pe Aristotel, înainte de plecarea sa.
Discipolul: “Stimate Maestru, acum că m-am regăsit pe mine însumi, aş dori să aflu un lucru.”
Aristotel: “Te ascult, discipole”
Discipolul: “M-ai învăţat despre arta logicii şi ştiinţele metafizicii, dar nu mi-ai spus nimic despre morala.”
Aristotel: “Este adevărat ceea ce spui, prietene. E ca si cum ar fi o lipsă în educaţia mea. Ce doreşti să ştii mai exact?”
Discipolul: “Este important pentru orice om, cred eu, să ştie să facă diferenţa dintre bine şi rău, să urmeze regulile ce duc spre bine şi să evite astfel răul.”
Aristotel: “Cu siguranţă”
Discipolul: “Ceea ce ma duce la o întrebare simplă. Maestre, ce este binele?”
Aristotel: “Este o problemă foarte complexă, dar în acelaşi timp de o simplitate limpede ca un cristal. Binele, în principiu este perfecţiunea naturii obiectului, a substanţei.
Discipolul: ”Dar de ce, stimate maestru?”
Aristotel: “Pentru că binele final se este divin, fără îndoială. Iar pentru a identifica binele, este suficient, prin urmare, să vă alăturaţi şi să analizaţi esenţa divină. Substanţa Celui Atotputernic este cu siguranţă pură şi perfectă, iar binele poate fi drept perfecţiunea substanţei, şi prin urmare, natura unui obiect. Înţelegi?”
Discipolul: “Da, maestre, înţeleg.”
Aristotel: “Ai învăţat, dragă discipoil, că natura unui lucru se află în destinaţia sa, având în vedere că mişcarea dezvăluie substanţa unui obiect. Ştii, prin urmare care este natura omului, nu?
Discipolul: “Bineînţeles maestre. Natura omului este să trăiască în comunitate, iar această comunitate poarta numele de sat.”
Aristotel: “Exact. Binele omului, este să tindă spre perfecţiunea naturii sale, şi prin urmare să ducă o viaţă dedicată asigurării condiţiilor de armonie la el în sat. Astfel, binele satului este reprezentat de toţi cei care participă la echilibrul acestuia, având în vedere că natura comunitaţii este să se perpetueze. Deci, prin urmare, poţi constata că binele omului conduce la binele satului.”
Discipolul: “Este remarcabil!”
Aristotel: “Într-adevăr. Vezi, omul face bine, nu numai prin integrarea sa deplină în sat dar şi participând la organizarea acestuia şi facând tot posibilul pentru a menţine armonia.”
Discipolul: “Atunci, maestre, omul bun este prin urmare cetăţeanul?”
Aristotel: “Nu asta am spus, dragul meu discipol. Un sclav poate fi un om bun, dacă este este conştient de natura sa omenească şi este satisfăcut de condiţia sa, pentru că lucrează la menţinerea echilibrului satului. Organizarea este doar participarea la reuniuni.”
Discipolul: “Va mulţumesc maestre. Sunt de acord cu dumneavoastră.”
Aristotel: “Sunt fericit, prietenul meu.”
Şi Aristotel nu şi-a mai văzut de atunci discipolul, care, conform unei legende, a avut o existenţă exemplară, inspirată de principiile virtuţii. |
_________________
|
|
| Revenir en haut de page |
|
|
Kalixtus
Cardinal
Inscrit le: 24 Fév 2013
Messages: 12878
Localisation: Roma, Palazzo Doria-Pamphilj
|
| Posté le: Ven Juin 30, 2023 5:26 pm Sujet du message: |
|
|
| Citation: |
Cap. XI - Visul -
Aristotel își imaginează visul unei cetăți ideale.
Într-o dimineaţă, Aristotel era neliniştit. Elevul său, Sargas, care era la liceu de câteva luni, veni să-l întrebe cum o mai duce…
Aristotel : În această noapte, dragul meu elev, am avut un vis.
Sargas : Într-adevăr, profesore ? Povestiţi-mi.
Aristotel :Bineînţeles. Am visat că în Orient era un oraş minunat.
Sargas : Ce fel de oraş ?
Aristotel : Un oraş perfect, unde toţi trăiau în armonie. Echilibrul era atât de solid încât nimeni nu putea să-l rupă, nici măcar venirea unui străin ca mine, aşa cum mă vedeam în vis. M-am infiltrat, mi-am pastrat obiceiurile, si am fost primit ca un frate.
Sargas : Care erau legile sale, profesore ?
Aristotel : Acest oraş era organizat conform principiului celor trei cercuri concentrice, sau ale celor trei clase sociale.
Voi începe prin a-ţi descrie ceea ce reprezintă cea mai joasă clasă, cea a producătorilor. Constituie majoritatea şi trăiesc din cultivarea câmpurilor şi creşterea animalelor. Păstrează necesarul supravieţuirii lor şi a familiilor, iar restul este dat celor din clasele superioare. Dacă aceşti oameni constituie baza societăţii, soarta lor este de invidiat. Cunosc bucuriile liniştii, a existenţei simple, puse în serviciul colectivului. Fac efort fizic care menţine condiţia, în timpul liber contemplă lucrurile oferite de natură, îşi educă copiii, pentru care au o deosebită consideraţie şi prin rugăciune, adresând rugăciuni lui Dumnezeu, care le-a oferit plăcerile de care beneficiază acum.
A doua clasă, clasa de argint, e compusă din gardieni şi soldaţi. Aceştia sunt şi profită, pe timp de pace, de o soldă gratuită furnizată de producători. Admiră natura, învaţă oricare ar fi vârsta lor, se antreneaza în mânuirea armelor. Pe timp de război, sunt cei mai de temut apărători ai oraşului. Curajul lor nu are egal, iar ei îşi sacrifică viaţa, fără a ezita, pentru comunitate, sau pentru a-şi apăra credinţa. La întoarcerea de la război, sunt primiţi ca nişte eroi. Le sunt aşezate pe cap coroane de lauri, sunt trataţi precum prinţii, şi sunt organizate festine în onoarea lor. Sunt adulaţi de popor şi iubiţi de femei.
A treia clasă, este cea a filozofilor regi, clasa de aur. Sunt cei mai vechi, recrutaţi din rândurile gardienilor care au fost cei mai curajoşi, cei mai apţi comandanţi, şi cei mai în cunoştinţă de cauză în materie de filozofie. Bunul lor este raţiunea, pentru că nu deţin proprietăţi materiale. Credinţa în Dumnezeu este singura lor armă. Se fac recunoscuţi prin practica virtuţilor. Reprezintă un exemplu pentru toţi, iar poporul este fericit să sacrifice un pic din proprietatea sa pentru a asigura supravieţuirea profesorilor. Filozofii regi formeaza guvernul oraşului. Decid destinul acestuia. Sunt şi miniştrii culturii, dedicaţi lui Dumnezeu. Se spune că puterea lor vine de la Dumnezeu. Organizează adunarea poporului, planifică producţia, fac drepate şi legiferează.
Sargas : Iată un oraş minunat !
Aristotel : Este adevărat. Am convingerea că există, undeva.
Sargas : Credeţi, profesore ?
Aristotel : Nu, cred mai degrabă că este vorba despre o premoniţie. Şi vreau să mă asigur.
Timpul meu a trecut, iar tu, din discipol vei deveni profesor. Liceul este al tău.
Sargas : Cum profesore ? Dar mai am multe de învăţat.
Aristotel : De la mine, nu, prietene.
Iar profesorul, plecă, începând pregătirile pentru călătoria sa în orient. |
_________________
|
|
| Revenir en haut de page |
|
|
Kalixtus
Cardinal
Inscrit le: 24 Fév 2013
Messages: 12878
Localisation: Roma, Palazzo Doria-Pamphilj
|
| Posté le: Ven Juin 30, 2023 5:29 pm Sujet du message: |
|
|
| Citation: |
Cap. XII - Eremitul -
Aristotel afirmă natura socială a omului.
Aristotel se plimba prin Atica şi se hotărî să-i facă o vizită unui prieten din Teba. Era singur, lăsase şcoala pe mâinile celor mai buni elevi. Dar la o intersecţie, a încurcat drumul şi în loc să se îndrepte către oraş, a luat-o spre deal. Dupa două ore de mers, şi-a dat seama de greşeala comisă şi a văzut o casă izolată. A decis să meargă acolo şi să ceară sfaturi în ceea ce priveşte ruta.
Pe măsura ce se apropia, şi-a dat seama că ceea ce părea o casă, nu era decât o gaură în stânca, ce masca intrarea unei grote.
A bătut la uşa, iar aceasta se deschise. Gazda, bătrân, avea pe el nişte zdrenţe. Era slab
Aristotel : Bună ziua bătrâne. M-am pierdut şi caut drumul spre Megara.
Pustnicul : Dacă mergi într-acolo, te vei pierde.
Aristotel : Nu-mi aduc aminte ca oraşul sau drumurile din jurul acestuia să fie pline de hoţi.
Pustnicul : Cine spune de hoţi ? Sunt populate cu oameni. Este deja destul de periculos.
Aristotel îşi dădu seama că stă de vorbă cu un pustnic
Aristotel : Spune-mi, eşti fericit ?
Pustnicul : Dacă sunt fericit ? Dar cum ? Am tot ce-mi trebuie : apa râului, măslini, o grădină mică. Şi cum nu sunt neîndemânatic, pot construi ceea ce am nevoie. Nu am nevoie de nimic, de nimeni. Sunt foarte fericit
Aristotel : Un om nu se poate mulţumi cu o asemenea viaţă. Sau nu este pe deplin mulţumit.
Pustnicul : Prostii ! Sunt cel mai bun dintre oameni.
Aristotel : Cum ştii, dacă nu cunoşti pe nimeni ? A fi om, trebuie să fii ghidat de ceea ce este bine. Iar binele este o practică care nu poate fi comparată cu celelalte. Trăieşti bine, dar nu ai nici o virtute. Un om are prieteni, unde sun tai tăi ?
Pustnicul : Prietenii mei sunt natura, măslinii mei, legumele mele.
Aristotel : O prietenie adevărată se realizează între doi oameni egali. Atunci eşti egalul măslinului : plantat şi imobil. Trăieşti la marginea oraşului în loc să faci parte din comunitate ca un om. Te las să prinzi rădăcini, adio !
Iar Aristotel, coborî spre Megara. |
_________________
|
|
| Revenir en haut de page |
|
|
Kalixtus
Cardinal
Inscrit le: 24 Fév 2013
Messages: 12878
Localisation: Roma, Palazzo Doria-Pamphilj
|
| Posté le: Ven Juin 30, 2023 5:49 pm Sujet du message: |
|
|
| Citation: |
Cap. XIII - Primirea la Polyphilos -
Aristotel afirmă că trebuie să știi cum să te înconjori de prieteni adevărați.
Aristotel a fost invitat la recepţia organizată de un negustor atenian bogat care avea funcţia de arhonte. Era un om bogat şi puternic, pasionat de filosofie. Venea deseori să-l asculte pe Aristotel. Casa era plină, iar masa îmbelşugată.
Aristotel avea un pahar de vin. Luă o foaie de viţă umplută atunci când Polyphilos se apropie de el.
Polyphilos : Aristotel, dragul meu profesor. Cum vă simţiţi la această recepţie ?
Aristotel : Vă mărturisesc că prefer întâlnirile unde participă mai puţină lume. Aici nu ne putem înţelege. Dar casa dumneavoastră este splendidă, iar organizarea este demnă de un rege.
Polyphilos : Vă mulţumesc pentru aceste complimente. Dar nimic nu este frumos pentru prietenii mei şi îmi place să-i am alături.
Aristotel : Toţi sunt prietenii dumneavoastră ?
Polyphilos : Bineînţeles. Aici intră doar prietenii mei.
Aristotel : Văd oameni care aparţin tuturor rangurilor societăţii şi care ocupă diferite funcţii în administraţie.
Polyphilos : Şi atunci ? Nu sunt arogant. Las asta celor care devin bogaţi.
Aristotel : Sigur, este onoarea dumneavoastră. Dar nu se poate vorbi despre prietenie adevărată. Un prieten adevărat este un egal pentru că prietenia trebuie să fie reciprocă şi echitabilă. Dacă nu este, nu se mai numeşte prietenie, ci interes. Deci nu se poate numi prietenie între persoane inegale.
Fiul lui Polyphilos se apropie.
Eumonos : Repet mereu tatălui meu. Aceşti oameni nu-i sunt prieteni şi trebuie să păstreze distanţa.
Aristotel : Ar cădea în exces invers, tinere. Prietena este lucrul cel mai de preţ al omului. Ea leagă comunităţi. Iar comunităţile formează oraşul. Prietenia permite relaţiile sociale, iar omul poate participa la activitatea oraşului. Iar cum datoria principală a omului este de a lua parte la aceasta, prietenia este un lucru esenţial.
Eumonos : Dar cum se găseşte un perfect egal ?
Aristotel : Nu este necesar. Interesul nu trebuie să fie prea pronunţat. Cadrul perfect, cel al binelui, este de a ştii să te înconjori de prieteni adevăraţi, de oameni care pot conta pe dumneavoastră şi pe care puteţi să contaţi.
Polyphilos şi Eumonos au dat din cap afirmativ. Aristotel se depărtă câţiva paşi după care se întoarse.
Aristotel : Aceste foi de viţă sunt delicioase, la fel de delicioase ca şi sfatul unui prieten, nu-i aşa ? |
_________________
|
|
| Revenir en haut de page |
|
|
Kalixtus
Cardinal
Inscrit le: 24 Fév 2013
Messages: 12878
Localisation: Roma, Palazzo Doria-Pamphilj
|
| Posté le: Ven Juin 30, 2023 5:53 pm Sujet du message: |
|
|
| Citation: |
Cap. XIV - Tânărul filosof -
În ceea ce Aristotel discută cu Epicur ideea de Dumnezeu.
Aristotel era la apusul carierei sale. Reputaţia sa depăşea graniţele Eladei. Dar lui îi plăcea din ce în ce mai mult să se plimbe pe câmpurile care înconjurau Atena. Într-o zi când trecea pe acolo, a remarcat un grup de tineri care se aflau într-o grădină. Unul dintre ei era sub măslin şi părea a fi un fel de orator. Dacă bătrâneţea a înmuiat corpul lui Aristotel, mintea şi curiozitatea sa erau tăioase ca lama unui cuţit scit. S-a apropiat de grup. Se vorbea despre filosofie.
Un tânăr : O, Epikouros, vorbeşte-ne despre Dumnezeu.
Epikouros : Ce este un Dumnezeu, dacă nu o fiinţă perfectă, deci o fiinţă foarte fericită. Şi dacă sunt perfecţi, atunci sunt incoruptibili, deci fericirea lor este eternă. De ce s-ar îngrijora zeii pentru noi ? Trebuie să nu ne mai intereseze de Dumnezeu pentru că nu a avut nici un interes ca să ne ajute.
Aristotel : Ce prostii !
În timp ce toţise întorceau pentru a vedea cine a spus aceste cuvine, Aristotel se apropie şi se aşeză pe o piatră.
Epikouros : Nu eşti de-acord cu ceea ce am spus ?
Aristotel : Cum aş putea fi dacă este fals ? Spui că Dumnezeu este perfect. Dar gândeşte-te ce înseamnă perfecţiunea. Perfecţiunea nu este numai fizică, este şi morală. Un Dumnezeu trebuie să fie perfect moral, adică bun.
Epikouros : Dar puţin contează dacă este bun. Este perfect şi nu se interesează de noi.
Aristotel : Din contră, perfecţiunea îl obligă să se preocupe de tot pentru că, fără aceasta, i-ar lipsi ceva şi ar deveni imperfect. Şi apoi, vorbeşti de Dumnezei, există doar unul. Cum poate ca o fiinţă perfectă să trăiasca lângă alta ? Dacă este perfect, este unic pentru că orice altă perfecţiune este diferită de a sa.
Epikouros : Unicitatea nu poate genera multiplicitatea. Dacă tu eşti perfect, nimic nu poate exista lângă tine.
Aristotel : Argumentul este bun, dar este inutil pentru că noi existăm, Dumnezeu există. Aş adăuga că existenţa noastră o implică pe cea a lui Dumnezeu. Orice efect are o cauză Existenţa însăşi trebuie să aibă o cauză..Dacă vrem să evităm regresiunea infinitului, trebuie afirmată o primă cauză. Cine altcineva ar putea reprezenta această cauză dacă nu o fiinţă perfectă care nu are nici început, nici sfârşit. Această primă cauză este sursa tuturor cauzelor. Această discuţie are mai multe cause.
Aristotel : Atunci eşti mai limitat decât îmi imaginam. Ascultă celelalte cauze ale discuţiei noastre. Cauza materială o reprezinţi tu, pentru că eşti acolo, iar ceea ce ai spus tu, a provocat această discuţie. Tu eşti materia primă. Cauza eficientă, sunt eu, pentru că eu îţi cultiv un pic de înţelepciune. Eu sunt artistul. Cauza formală, este dialectul pe care trebuie să-l perfecţionezi. Este tehnica artei. Iar cauza finală, este adevărul care pune stăpânire pe sufletul tău. Este opera terminată.
Aristotel se ridică în timp ce tânărul filosof nu găsea nimic vreun răspuns. Îşi şterse haina şi plecă fără a spune vreun cuvânt. Apoi, ridică ochii şi spuse :
Acest tânăr va ajunge departe. Ideile sale riscă să se răspândească rapid. Să speram că vor venii alţii care vor citi opera mea şi vor gândi astfel. |
_________________
|
|
| Revenir en haut de page |
|
|
|
|
Vous ne pouvez pas poster de nouveaux sujets dans ce forum
Vous ne pouvez pas répondre aux sujets dans ce forum
Vous ne pouvez pas éditer vos messages dans ce forum
Vous ne pouvez pas supprimer vos messages dans ce forum
Vous ne pouvez pas voter dans les sondages de ce forum
|
|
FAQ
Rechercher
Liste des Membres
Groupes d'utilisateurs
S'enregistrer
Profil
Se connecter pour vérifier ses messages privés
Connexion
