L'Eglise Aristotelicienne Romaine The Roman and Aristotelic Church Index du Forum L'Eglise Aristotelicienne Romaine The Roman and Aristotelic Church
Forum RP de l'Eglise Aristotelicienne du jeu en ligne RR
Forum RP for the Aristotelic Church of the RK online game
 
Lien fonctionnel : Le DogmeLien fonctionnel : Le Droit CanonLien fonctionnel : Le Réseau
Lien fonctionnel : Le ParcheminLien fonctionnel : Les Registres
 FAQFAQ   RechercherRechercher   Liste des MembresListe des Membres   Groupes d'utilisateursGroupes d'utilisateurs   S'enregistrerS'enregistrer 
 ProfilProfil   Se connecter pour vérifier ses messages privésSe connecter pour vérifier ses messages privés   ConnexionConnexion 

Sacrement : L'Ordination (et généralité sur la bénédiction)

 
Poster un nouveau sujet   Ce sujet est verrouillé; vous ne pouvez pas éditer les messages ou faire de réponses.    L'Eglise Aristotelicienne Romaine The Roman and Aristotelic Church Index du Forum -> La Bibliothèque Romaine - The Roman Library - Die Römische Bibliothek - La Biblioteca Romana -> Salle Trufaldinienne - Secondary room
Voir le sujet précédent :: Voir le sujet suivant  
Auteur Message
jeandalf



Inscrit le: 05 Avr 2006
Messages: 10014
Localisation: RR Bruges et IRL Grace hollogne

MessagePosté le: Sam Juin 16, 2007 10:47 am    Sujet du message: Sacrement : L'Ordination (et généralité sur la bénédiction) Répondre en citant

Seule l'ordination est considérée comme un sacrement à part entière, la consécration et la bénédiction en découlent simplement, car les trois cérémonies ont pour but de nous permettre de nous rapprocher du divin.

L’ordination (dogme)

Introduction, qu’est-ce que l’éther.

Chez les anciens, Éther est un dieu primordial de la mythologie grecque, personnifiant les parties supérieures du ciel, ainsi que sa brillance (cela nous est resté au travers de la langue poétique classique, où l'on parle d'éther pour un ciel pur).
Se fondant sur le principe dictant que la Nature a horreur du vide, Aristote emploie le terme d'éther pour nommer ce qu’il désigne comme le cinquième élément, composant la sphère céleste, par opposition aux quatre éléments terrestres classiques (eau, feu, air, terre).

L’éther est donc inaltérable et ne se mélange pas aux autres matières, c’est l’éther qui est représenté par l’arc-en-ciel qui conduit l’âme vers le soleil.
L'éther ou " premier corps " (que les scolastiques nommeront " quintessence ") constitue la substance des astres.

Les êtres issus de la création sont finalisés, ils sont soumis aux lois du Très Haut et tendent à réaliser ce qui est en puissance en eux, et se définissent à l'intérieur de la nature d'après la perfection de leur forme ; ainsi en est-il du vivant comme corps animé qui se hiérarchise selon sa substance formelle.
Le mouvement de la vie est aussi déterminé par l'entéléchie (étymologiquement " énergie agissante "). Elle est végétative (les plantes), sensitive (les animaux), ou rationnelle(les humains).

Notre univers est géocentrique, il est divisé en un monde sublunaire, imparfait, car soumis à la génération et à la corruption, à la finitude, et en un monde supralunaire, incorruptible, que représentent les mouvements parfaits des astres autour de la terre.

L'ordination

Le seul moyen pour l’âme de rejoindre le soleil et pour les anges de venir nous visiter, c’est de se fondre à la quintessence divine. Le Créateur a donné à Christos le pouvoir d’utiliser l’éther pour permettre à ceux qui serraient appelés à le représenter sur terre d’être en contact étroit avec l’éther en étant élevés spirituellement par l’ordination à la prêtrise.
Seul celui qui a été élevé par l’ordination peut à son tour transmettre ce privilège à celui qui fait les voeux de suivre l’exemple de Christos et donc devenir un membre du haut clergé aristotélicien.
Le prêtre est donc forcément ordonné, il a reçu cette élévation d’un autre prêtre habilité à le faire de par son statut et sa charge dans l’Eglise.

Défrocage, renoncement à l'élévation de la prêtrise.


Comme le suicide est le rejet du cadeau de la vie, le défroquage est un renoncement à être proche du Créateur et donc c’est en soit un geste fort de renoncement à des engagements sacrés.
Le fait de renier sa prêtrise doit être traité comme celui de renoncer à un mariage, c'est-à-dire que les raisons doivent être examinées par les plus hautes instances religieuses et le défrocage est soumis à une acceptation avec conditions.
Par contre si le prêtre renonce unilatéralement à ses voeux il fait acte d'apostasie et de fait est excommunié.

La nomination et la délégation de pouvoir

Une grande partie du clergé de l’Église n’est pas représenté par les prêtres. En effet, la prêtrise est un don de soi à la communauté et à notre Créateur et n’est pas l’état normal du statut humain, car l’état normal est celui de fidèle.
Parmi les fidèles certains désirent servir notre créateur tout en maintenant leur état de laïc, ils sont soit de bons fidèles, servant l’a parole Divine à travers leurs différentes fonctions, soit ils deviendront clercs.
Seuls les cadres de l’Église ou autrement dit son haut clergé sont tenus de s’élever à la prêtrise.

Parmi les fidèles, certains désirent faire partie du clergé, ils sont donc mandatés dans cette tâche par un membre du haut clergé si c’est pour les tâches dites religieuses ou par le responsable d’une congrégation ou d’un ordre romain.

Seuls les clercs ayant une charge religieuse sont intronisés par un prêtre et reçoivent, de par sa bénédiction, un lien privilégié avec la quintessence, leur permettant de célébrer les sacrements liés à leur charge.

La cérémonie de délégation de pouvoir ou d'intronisation religieuse est proche de la cérémonie de consécration.
Elle comporte une partie avec les voeux liés au poste et signalés en général dans le règlement propre à cette charge.
Toute fois, il est important que celui qui va être intronisé promette de vivre en communion avec les valeurs aristotéliciennes que Christos nous a transmises tout en respectant ses supérieurs et le canon de l'Église.
En plus des obligations spécifiques à sa charge, il devra veiller à aider ceux qu'il peut à suivre la voie vers le paradis tout en combattant, prioritairement par la parole, toutes les hétérodoxies qui l'entourent.

Citation:
Après la cérémonie de vœux d’obéissance, la plus ancienne cérémonie se faisait par ces mots

Que le Très Haut protège cet homme/femme des impures et fasse de lui/elle un de tes fidèles !
Que le très saint Aristote, insuffle la Raison dans ses pensées,
Que Notre Créateur le bénisse, car il/elle a choisi de servir à la diffusion de Sa parole !
Que le très saint Christos insuffle la paix dans son cœur et le guide comme il a guidé les Apôtres
Que cet homme/femme devienne le guide des croyants vers la paix, l’amour et le paradis solaire.
Par Christos qui consacra les Apôtres et par le pouvoir qu’il nous a transmis de perpétuer ce geste,
Moi <non et fonction du prêtre>, je te nomme <nom de la charge religieuse> pour que tu sois le relais de la vraie foi dans la communauté des fidèles.

<nom du clerc et éventuellement titre>, tu es nommé <nom de la charge> pour la gloire du Créateur et de son Eglise terrestre. Désormais tout acte de blasphème fait contre toi serra une injure envers le Très Haut lui-même.



La bénédiction des choses et créatures.


Grec: (eulogia)
Latin: benedictio

La bénédiction signifie que le clerc appelle la quintessence divine comme force de salut. Ainsi bénir quelqu'un, c'était le doter d'une force de salut
Par l'imposition des mains ou l’aspersion d’eau bénite, soulignée du texte de la bénédiction, le clerc crée un lien entre l’être ou la chose bénite et l’ensemble de la création lui insufflant une force tirée de l’éther lui même.
En d'autres circonstances, la bénédiction que des laïcs se transmettent entre eux correspond à une simple salutation, à l'hommage que l'on rend au roi ou à la gratitude envers un bienfaiteur.

La bénédiction de Dieu s'adresse toujours à des êtres humains et a pour objectif d'assurer leur bonheur. Les signes de la bénédiction sont une longue vie, la fécondité, la paix et la prospérité. Elle rend fécondes les œuvres que les êtres humains accomplissent de leurs mains.
Donc même si on bénit des animaux ou des objets, c’est l’action envers les humains, et donc les humains eux-mêmes qui sont bénits.

Voici un exemple de phrase rituelle liée à la bénédiction et qui fut enseignée il y a très longtemps déjà.

Bénédiction

Citation:
Saints Archanges, qui chantez sans cesse les louanges du créateur de toute chose, qui ne respirez que la gloire du Très Haut, et qui resplendissez du feu de son amour, qui présentez au Père les misères et les vœux de ses Enfants, qui volez à notre secours, bénissez [le truc à bénir].

Saints Archanges, qui nous soutenez dans tous nos justes combats, qui nous protégez de nous même comme vous avez protégé les justes à Oanylone, qui portez nos âmes devant notre Juge et Créateur, bénissez [le truc à bénir].

Que les Saints Archanges et les saints Apôtres Titus et Kyrène, dont la puissance et l'autorité à notre confiance, intercèdent personnellement pour nous auprès du Très Haut !

Que par les prières et les mérites des bienheureux de la communauté aristotélicienne vous apportent la paix, la prospérité, la force et le salut par la foi et l’amour de notre Créateur.

Et que cette bénédiction permette à la quintessence divine de descendre sur [le truc à bénir] et y demeure à jamais.


Il est de coutume d’intercaler directement une supplication individuelle à des Archange spécifiques selon la cause finale de la bénédiction.

Citation:
Saint Gabriel, archange de la tempérance, aide nous à atteindre ce pur idéal aristotélicien de juste milieu.

Saint Georges, archange de l’amitié, guide nous vers les joies d’une amitié aristotélicienne sincère.

Saint Michel, archange de la justice, défendez-nous dans notre combat. Soyez notre rempart contre la malice et les pièges de la créature sans nom.

Sainte Galadrielle, archange de la conservation, envoyé du Très-Haut prie pour nous.

Sainte Sylphaël, archange du plaisir, aide nous à profiter des petits plaisirs quotidiens sans sombrer dans l’excès.

Sainte Raphaëlle, archange de la conviction, donne la force d’exprimer notre foi en toute circonstance.

Saint Miguaë, archange du don de soi, guide nous sur le dur chemin de l’abnégation pour la grandeur de l’église et le service divin.


La consécration des lieux

La consécration.


Un lieu est la frontière interne du réceptacle d'une chose, donc pour consacrer un lieu il faut en premier délimiter ce lieu.
Un lieu a une raison d’être, s’il est consacré sa fonction doit devenir exclusivement liée au sacré et au service de l’Église. Un lieu ayant plusieurs raisons d’être ne pourra rester consacré que tant que sa fonction principale est de servir la vraie foi.

Le Lieu est la cause matérielle, le prêtre et la cérémonie de consécration représentent la cause formelle et la cause motrice de la consécration.
La cause finale de la consécration est de renforcer le lien entre la matière et la quintessence. On lie donc la matière du lieu avec l’éther, le transformant en église, en chapelle, ou en lieu de pèlerinage.

La consécration a donc pour but de relier les 4 éléments terrestres avec la quintessence divine.
Il est donc primordial lors de la consécration de les utiliser à bon escient.

- la terre, on répandra des pincées de terres bénites pour délimiter le lieu
- on allumera au moins un cierge représentant le feu, mais aussi le soleil
- La consécration sera faite par aspersion d’eau bénite accompagnée de la prière de bénédiction.

Si la consécration se fait à l’intérieur d’un bâtiment, le prêtre veillera à faire brûler de l’encens pour relier l’air et l’éther.

Exemple de texte pour une consécration.

Citation:
Que le Très Haut protège ce lieu des impures et en fasse un lieu qui Lui est consacré !
Que le très saint Aristote, insuffle la Raison dans les pensées tourmentées qui visiteront ce lieu,
Que Notre Créateur bénisse ce lieu dédié à la diffusion de Sa parole !
Que le très saint Christos insuffle la paix dans le cœur de ceux qui visiteront ce lieu !
Que ce lieu devienne le nœud principal de notre voyage vers la paix, l’amour et le paradis solaire.
Par Titus qui consacra la première cathédrale, et par le pouvoir qu’il nous a transmis de perpétuer ce geste,
Moi <non et fonction du prêtre>, je consacre ce lieu pour qu’il soit un point d’entrée dans la communauté des fidèles.
Ce lieu est désormais un lieu consacré interdit à ceux qui n’ont pas la foi ou qui sont exclus de la communauté des fidèles. Tout acte de blasphème fait en ses lieux serra une injure envers le Très Haut lui-même.

Les lieux consacrés sont divisés plusieurs catégories.

Les lieux consacrés de fait, les lieux consacrés pour perdurer, les lieux consacrés pour servir de relais provisoires.

Les lieux consacrés de fait.

Le lieu où est enterré un Saint, le lieu où se trouve une relique sacrée, le sol de Jérusalem, le sol de la résidence du Saint-Père ainsi que la salle où il se trouve.
Ce sont en général des lieux de pèlerinage où on ressent un lien très fort avec l’éther et où la communication avec les Saints est particulièrement perceptible, c’est un lieu privilégié pour ressentir la puissance de la foi.

Les lieux consacrés par vocation et dès l'origine.

Les églises : construite sur une terre consacrée par autorisation Saint-Père ou un de ses représentants directs, l’église doit être distincte de toute autre construction et n’avoir d’autre fonction que d‘être une église.
L’église reste consacrée même si elle est réduite en cendre et reconstruite.
Les basiliques et les cathédrales sont un type particulier d’église.
Une basilique est un titre honorifique décerné à une église par le Pape et certains privilèges y sont attachés.
Une cathédrale est, à l'origine, une église aristotélicienne où se trouve l'évêque chargé de s'occuper d’un diocèse. Toutefois, il existe des cathédrales sans évêque, car le nom cathédrale est conservé une fois pour toutes.

La fonction de l’église est de servir de pont entre la terre et l’éther, elle ne pourra donc servir que comme lieu de culte, de prière, et d’abris pour le clergé ou les fidèles dans le besoin. Son accès est interdit aux hérétiques et aux apostasiés.

Les autres lieux consacrés.

On y trouve les chapelles, qui ont une fonction proche des églises, mais sont construites sur une terre non consacrée, et/ou sont rattachées à un autre bâtiment.
On doit la consacrer avant de pouvoir y officier religieusement, et si elle reste désaffectée longtemps où elle est pervertie par une cérémonie païenne ou par la présence d’hérétique elle devra être purifiée et consacrée à nouveau.

Une chapelle peut également se trouver dans la nature, ou à n’importe quel endroit délimité de façon visible par le prêtre qui la consacre.
La fonction de la chapelle est de servir provisoirement de pont entre la terre et l’éther, elle ne perdra peu à peu son état consacré dès le départ du prêtre et qu’elle subira une souillure due à une présence païenne.
C’est pour cette raison que les chapelles où sont régulièrement célébrée la gloire du Créateur peuvent rester consacrées plus longtemps qu’un lieu ouvert.
_________________
Mort à Tastevin le 16 décembre 1455
Revenir en haut de page
Voir le profil de l'utilisateur Envoyer un message privé Visiter le site web de l'utilisateur
Sainte Wilgeforte



Inscrit le: 17 Juil 2009
Messages: 6071

MessagePosté le: Sam Juin 12, 2010 1:48 pm    Sujet du message: Répondre en citant

Numai hirotonirea este considerată o taină în toate elementele sale, consacrarea şi binecuvântarea sunt pur şi simplu parte din aceasta, pentru ca toate cele trei ceremonii sunt concepute pentru a ne apropia de divin.

Hirotonirea (dogma)

Introducere, despre ce este eterul

La antici, Ether este un zeu primordial din mitologia greacă, personificarea vârfurilor cerului şi a luminozităţii acestuia (care în limbaj poetic tradiţional, vorbim de eter pentru cer senin).
S-a afirmat principiul care zice că Natura este o oroare a vidului, Aristotel foloseşte termenul eter pentru a numi al cincilea element din compoziţia sferei celeste, în oposiţie cu cele patru elemente terestre clasice (apa, foc, aer, pământ).

Eterul este inalterabil şi nu se poate amesteca cu alte materiale, eterul este reprezentant printr-un curcubeu care conduce sufletul la soare.
Eterul sau "primul corp" (stil şcolastic "chintesenta") constituie substanţa astrelor.

Fiinţele de la geneză sunt terminate, ele sunt supuse legilor Înaltului şi încearcă să realizeze potenţialul lor şi să defineasca interiorul naturii după perfecţiunea formelor; aşa este în viaţa corpurilor animate, care prioriteaza în funcţie de substantţ sa formală.
Mişcarea vieţii este deasemenea determinata de entelehie (etimologic "energie activă"). Ea este vegetală (plantele), sensitivă (animalele) sau raţionala (oamenii).

Universul nostru geocentric este împărţit în lumea sublunară, imperfecta, subiect al schimbărilor şi a corupţiei, finitudă, şi în lumea supralunară, incoruptibilă, care reprezinta mişcările perfecte ale astrelor în jurul pământului.

Hirotonirea

Singura modalitate pentru ca sufletul să ajungă la soare şi pentru ca îngerii să ne viziteze, este să fuzioneze chintesenţa divină. Creatorul i-a dat lui Hristos puterea de a utiliza eterul pentru a permite celor care au fost numiţi să reprezinte pe pământul fiinţa în contact strâns cu eterul spiritual prin hirotonire.
Numai cineva care a fost hirotonit la rândul său poate transmite acest privilegiu celor ce promit sa urmeze exemplul lui Hristos şi să devina membri ai înaltului cler aristotelian.
Preotul este hirotonit neapărat, el primeşte această mărire de la un alt preot împuternicit să facă asta prin statutul şi poziţia sa în Biserică.

Defrocajul, renunţarea la gradul de preot

Cum sinuciderea este o respingere a darul vieţii, defrocajul este o renunţare de la aproape tot de la Creator şi, prin urmare, acesta poate fi un gest puternic de renunţare a angajamentelor sacre.
Faptul de a renunţa preoţia ar trebui să fie tratat ca la o căsătorie, şi anume, motivele trebuie să fie examinată de către cele mai înalte autorităţi religioase şi defrocajul este condiţionată de acceptarea unor condiţii.
Dimpotrivă, în cazul în care preotul renunţă în mod unilateral la jurăminte se consideră act de apostazie şi este excomunicat.

Numirea şi primirea puterii

O mare parte din clerul Bisericii este reprezentată de preoţi. Într-adevăr, preoţia este un dar din partea comunităţii şi a Creatorului, nu în starea normală a statutului uman, căci starea normală este cea de credincios.
Printre credincioşi, dorinţa de a sluji pe Creatorul nostru este păstrarea în stării seculaeă, ei fiind credincioşi buni, servind Cuvântul Divin, prin funcţiile sale diferite, aceaştia urmând să fie clerici.
Doar în cadrul Bisericii sau altfel spus înaltul său cler sunt ridicaţi la gradul de preot.

Printre credincioşii care vor să facă parte din cler, sunt apoi instruiţi de către un membru mai înalt al clerului pentru aşa-numitele drepturi religioase sau de către o persoană responsabilă pentru o congregaţie sau un ordin roman.

Numai clericii cu birou religios sunt întronizaţi de un preot şi primesc, prin binecuvântare, un loc privilegiat cu chintesenţă, putând celebra tainele autorizate de poziţia lor.

Ceremonia de primire a puterii sau de întronizare religioasă este aproape de ceremonia de consacrare.
Ea este compusă dintr-o parte, cu voturile ataşate la birou şi raportate, în general, în materia de reglementare a regulilor referitoare la acea poziţie.
De fiecare dată când este importantă întronizarea se promite de traiul în comuniune cu valorile aristotelanice pe care Hristos ni le transmite, respectând canonul şi superiorii lor.
Mai mult, obligaţiile specifice funcţiei sale ar trebui să asigure că toată lumea poate merge spre paradis cu totul pentru cuvinte, chiar şi heterodocşii din juri.

Citation:
Dupa ceremonia de ascultare a jurământului, ceremonia dintre cele mai vechi are loc la următoarele cuvinte:

Fie ca preaînaltul să îl/o protejeze pe acest/această bărbat/femeie de toate răutăţile şi sa-l/să o facă unul din oamenii săi.
Preasfinte Aristotel, luminează-i gândurile.
Creatorul nostru să îl/o protejeze pentru că a ales să răspândească învătăturile Lui.
Preasfinte Hristoase, aşterne-i pacea în suflet şi ghidează-l/ghideaz-o precum i-ai ghidat pe Apostoli.
Fă ca acest/această bărbat/femeie să-i ghideze pe credincioşi înspre pace, dragoste şi paradis.
Hristos care le-a dat Apostolilor putere, ne-a lăsat pe noi să ducem mai departe acest gest,
Eu <titulatura>, <nume> te numesc pe tine <numele> să fii purtător de credinţă adevărată în comunitatea de credincioşi.
<numele> eşti numit <numele> în numele Creatorului nostru şi a Bisericii Lui pe Pământ.

<numele> eşti numit <numele> în numele Creatorului nostru şi a Bisericii Lui pe Pământ.
De acum, fiecare act de blasfemie făcut împotriva ta este o insultă la Cel Atotputernic.


Binecuvântarea lucrurilor şi creaturilor

Greacă: (eulogia)
Latină: benedictio

Binecuvântarea înseamnă că un cleric numeşte chintesenţa divină ca pe o formă de salut.
Deci, să binecuvântezi pe cineva, este o formă de salut.
Prin punerea mâinilor sau stropirea cu apă sfinţită se subliniază textul de binecuvântare, preotul creând un loc între fiinţă sau lucru binecuvântat şi întreaga creaţie solicitând o formă de trasare a eterului său.
În alte circumstanţe, binecuvântarea care se transmite între ei corespunde unui simplu salut, ca un tribut adus regelui sau ca recunoştinţă unui binefăcător.

Binecuvântarea lui Jah se adresează întotdeauna fiinţelor umane în scopul de a asigura fericirea lor. Semne de binecuvântare sunt viaţa lungă, fertilitatea, pacea şi prosperitate. Ea face lucrări fructuase oamenilor pentru a efectua cu mâinile lor.
Deci, chiar dacă această binecuvântează animale sau obiecte, este acţiunea oamenilor şi, prin urmare, oamenii însăşi sunt binecuvântati.

Aici este un exemplu de frază în legătură cu binecuvântarea rituală şi care a fost predată cu mult timp în urmă.

Binecuvântarea

Citation:
Sfinţi Arhangheli, care cântă laude lungi Creatorului tuturor lucrurilor care nu respira mai mult decât slava Celui Atotputernic, şi strălucitore, în focul iubirii sale, pe care Tatăl, în mizeria şi la dorinţele copiilor lui, vine la ajutorul nostru, binecuvântaţi-l pe acesta numit <personaj>.

Sfinţi Arhangheli, care ne ajută în războiul nostru cel drept, care ne protejează de noi înşine, cum vă protejează cu dreptate Oane Singuraticul, care deţin sufletele noastre în faţa Creatorului nostru, binecuvântaţi-l pe acesta numit <personaj>.

Fie ca Sfinţii Arhangheli şi Sfinţii Apostoli Titus şi Kyrenia, cu puterea şi autoritate în încrederea noastră, mijlociţi-l personal pentru noi cu Atotputernicul!

Fie ca rugăciunile şi meritele binefăcătorilor comunităţii aristotelanice să ducă în pace, prosperitate, putere şi salut prin credinţa şi dragostea faţă de Creatorul nostru.

Şi această binecuvântare să permită chintesenţei lui Jah să vină asupra <personaj> şi să rămână pe veci.


Se obişnuieste să se intervină direct cu o rugăciune individuală pentru Arhanghelii respectivi, în funţie de cauza finală de binecuvântare.

Citation:
Sfinte Gabriel, Arhanghelul cumpătării, ajută-ne pentru a ajunge la idealul pur aristotelanic.

Sfinte George, Arhanghelul prieteniei, călăuzeşte-ne spre bucurii cu o prietenie sinceră aristotelanică.

Sfinte Mihail, Arhanghelul justiţiei, apără-ne în lupta noastră. Fii scutul nostru împotriva răului şi faţă de Creatura fără Nume.

Sfinte Galadriel, Arhanghelul conservării, roagă-te Preaînaltului pentru noi.

Sfinte Sylfael, Arhanghelul plăcerii, ajută-ne să ne bucurăm de micile plăceri ale vieţii noastre cotidiene, fără a cădea în exces.

Sfinte Rafael, Arhanghelul condamnării, dă-ne puterea de a exprima credinţa în toate împrejurimile.

Sfinte Uriel, Arhanghelul dăruirii pe sine, călăuzeşte-ne pe calea devotamentului faţă de măreţia Bisericii şi serviciul divin.


Consacrarea locurilor

Consacrarea
Un loc este frontiera internă a recipientului unui lucru, astfel pentru consacrarea locului trebuie în primul rând delimitat acest loc.
Un loc are un scop, pentru a fi consacrat funcţiei sale trebuie să devină exclusiv legat de sacru şi seviciul Bisericii. Un loc cu mai multe scopuri nu poate fi consacrat atâta timp cât funcţia sa principale este servită cu credinţă adevărată.

Locul este cauza materială, preotul şi ceremonia consacrării reprezintă cauza formală şi cauza eficientă a consacrării.
Cauza finală a consacrării este consolidarea locului între materie şi chintesenţă. Este obligatorie materia locului cu eterul, transformându-l într-o biserică, loc de pelerinaj sau capelă.

Consacrarea este astfel concepută pentru a conecta cele patru elemente terestre cu chintesenţa divină.
Este primordial ca în timpul consacrării să se utilizeze înţelepţiune.

- pământul, se răspândesc bucăţi de pământ pentru a marca locul
- se aprinde o lumânare care reprezintă focul, dar şi soarele
- Consacrarea se va face prin stropirea cu apă sfinţită şi recitarea rugăciunilor de binecuvântare.

În cazul în care consacrarea se face în interiorul unei clădiri, preotul va avea grija să ardă tămâie pentru a conecta aerul şi eterul.

Exemplu de text pentru consacrare.

Citation:
Fie ca Preaînaltul să protejeze acest loc de toate răutăţile şi sa-l facă consacrat !
Preasfinte Aristotel, suflă Raţiune în gândurile celor ce vizitează acest loc,
Creatorul Nostru să protejeze acest loc pentru că a ales să răspândească Cuvântul Lui.
Preasfinte Hristoase, aşterne-i pacea în suflet şi ghidează-i pe cei ce vizitează acest loc !
Fă ca acest loc să devină nod principal în călătoria noastră spre pace, dragoste şi paradis solar
Prin Titus care a consacrat prima catedrală, şi prin puteria noastră care ne permite acest gest,
Eu, <nume>, consacrez acest loc pentru cel care urmează punctul de intrare în comunitatea de fideli.
Acest loc este acum consacrat şi se interzice celora care n-au credinţă sau care sunt excluşi din comunitatea de fideli. Orice act de blasfemie este o insultă la adresa Preaînaltului.


Locurile consacrate sunt împărţite în mai multe categorii

Locurile consacrate de fapt, locurile consacrate pentru a continua, locurile consacrate pentru a sevi reuleu provizoriu.

Locurile consacrate de fapt

Locul unde este mormântul unui Sfânt, locul unde se găseşte o relicvă sacră, sol Ierusalimului, solul reşedinţei Sfântului-Părinte şi care unde se găseşte.
Acestea sunt în general, locuri de pelerinaj unde se simte o legătură foarte puternică cu eterul şi unde este o comuniune cu Sfinţii este un caz particular perceptibil, este un loc privilegiat pentru a experimenta puterea credinţei.

Locurile consacrate pentru vocaţie şi origine

Bisericile : construite pe un pământ consacrat şi autorizat de Sfântul-Părinte sau de un reprezentant al săi, biserica trebuie să fie diferită de celelalte construcţii şi nu are altă funcţie decât cea de biserică.
Biserica rămâne consacrată chiar dacă ea este redusă la cenuşă şi reconstruită.
Basilicile şi catedralele sunt tipuri particulare de biserică.
O basilică este un titlu onorific dat unei biserici de către Papă şi anumite privilegii îi sunt ataşate,
O catedrală este, de origine, o biserică aristotelaneană unde se găseşte biroul episcopului care ocupă o dioceză. Cu toate acestea, există catedrale fără episcop, pentru care numele de catedrală este conservat o dată pentru totdeauna.

Funcţia bisericii este de a servi între pământ şi eter, ea poate astfel servi ca loc de cult, de rugăciune şi adăpost pentru cler sau credincios la nevoie. Accesul este interzis ereticilor şi apostaţilor.

Alte locuri consacrate

Există capele, care au o funcţie aproape ca a bisericilor, dar sunt construite pe terenuri neconsacrate şi/sau sunt sunt ataşate unei alte clădiri.
Trebuie consacrat înainte de a putea oficia o ceremonie religioasă, şi dacă ea rămâne dezafectată mult timp unde ea este pervitită printr-o ceremonie păgână sau prin prezenţa unui eretic ea trebuie să fie purificată şi consacrată din nou.

O capelă poate fi, deasemenea, găsită în natură, sau oriunde este delimitat vizibil prin consacrarea unui preot.
Funcţia unei capele este de a servi temporar ca o punte de legătură între pământ şi eter, ea îşi pierde încet-încet consacrarea când pleacă preotul sau când este călcată de prezenţa unui păgân.
Pentru acest motiv, capelele unde sunt regulat celebrate gloria Creatorului pot rămâne mai multe timp deschide.
_________________
Revenir en haut de page
Voir le profil de l'utilisateur Envoyer un message privé
Ignius



Inscrit le: 17 Nov 2010
Messages: 3431
Localisation: Catalunya

MessagePosté le: Sam Mar 10, 2012 12:23 am    Sujet du message: Répondre en citant

Citation:
Só a ordenação é considerada como um sacramento por inteiro, a consagração e a bênção são simplesmente parte dela, pois as três cerimónias têm por objectivo permitir-nos aproximar do divino.

A ordenação (dogma)

Introdução, o que é o éter.

Segundo os antigos, Éther (Éter) é um deus primordial da mitologia grega, que personificava as partes superiores de céu, tal como o seu brilho (isto citando a língua poética clássica, onde chamam éter ao céu puro). Surgiu do princípio que afirmava que a Natureza tem horror ao vazio, Aristóteles utilizou o termo éter para nomear aquilo designado como quinto elemento, que compõe a esfera celeste, em oposição aos quatro elementos clássicos (água, fogo, ar, terra). O éter é inalterável e não se mistura com as outras matérias, é o éter, que é representado pelo arco-íris, que conduz a alma ao paraíso. O éter ou "primeiro corpo" (que os escolásticos nomeiam de "quinta essência") constitui a substância dos astros.

Os seres que surgiram da criação são completos, eles estão submissos às leis do Todo-Poderoso e tendem a realizar o seu potencial e definem-se ao interior da natureza depois da perfeição da sua forma; e a sua vida como um corpo animado a que dá prioridade de acordo com a sua substância formal.
O movimento da vida é assim determinado o sonho (etimologicamente “energia que age”). Ela é vegetal (as plantas), sensitiva (os animais), ou racional (os humanos).

O nosso universo é geocêntrico, ele está dividido num mundo sub-lunar, imperfeito, submisso à alteração e à corrupção, à finitude, e num mundo supra-lunar, incorruptível, que representa os movimentos perfeitos dos astros à volta da terra.

A Ordenação

O único modo para a alma se juntar ao paraíso e para os anjos nos virem visitar, é juntar-se à quinta-essência divina. O Criador deu a Christos o poder de utilizar o éter, para permitir, aos que foram chamados para o representar na terra, estar em contacto próximo com o éter desde que elevados espiritualmente pela ordenação ao sacerdócio. Só quem foi elevado ao sacerdócio pela ordenação pode, por sua vez transmitir esse privilégio a quem mostrou vontade de seguir o exemplo de Christos, e então tornar-se um membro do alto clero aristotélico. O sacerdote é então forçosamente ordenado, recebendo esta elevação de outro sacerdote habilitado para o fazer pelo seu estatuto e cargo na Igreja.

Defrocagem, renúncia à elevação do sacerdócio.

Como o suicídio é a rejeição do presente da vida, a defrocagem é uma renúncia a estar próximo do Criador e é também um gesto forte de renunciar o sagrado compromisso.

O acto de negar o sacerdócio deve ser tratado como aquele de renunciar a um matrimónio, isto quer dizer, que as razões devem ser examinadas pelas mais altas instâncias religiosas e a defrocagem é submissa a uma aceitação com condições. Pelo contrário, se o padre renuncia unilateralmente aos seus votos, faz acto de apostasia, sendo excomungado.

A nomeação e a delegação do poder

Grande parte do clero da Igreja não é representado pelos sacerdotes. Realmente, o sacerdócio é um presente da própria comunidade e ao nosso Criador e não é o estado normal do estatuto humano, porque o estado normal é o de fiel.

Entre os fiéis alguns desejam servir o nosso criador mantendo o seu estado de leigo, eles são bons fiéis, servindo da palavra Divina através das suas diferentes funções, são eles que devem ser clérigos.
Só os quadros da Igreja, ou seja, o alto clero podem elevar ao sacerdócio.

Entre os fiéis, alguns desejam fazer parte do clero, eles são então mandatados nesta tarefa por um membro do alto clero se é para as tarefas ditas religiosas ou pelo responsável de uma congregação ou de uma ordem romana.

Só os clerigos com um cargo religioso são entronizados por um sacerdote e recebem, pela sua bênção, um lugar privilegiado com a quinta-essência, permitindo-lhes celebrar os sacramentos ligados ao seu cargo.

A cerimónia de delegação de poder ou de entronização religiosa é próxima da cerimónia de consagração. Ela é composta por uma parte com os votos ligados ao cargo e assinalados em geral no regulamento próprio desse cargo. Todas as vezes é importante que este que vai ser entronizado prometa viver em comunhão com os valores aristotélicos que Christos nos transmitiu e respeitando os seus superiores e o cânon da Igreja. Mais que as obrigações específicas do seu cargo, ele deverá assegurar a ajudar todo aquele que poder em direcção ao paraíso tudo, principalmente pela palavra, todos os heterodoxos que o circundam.

Citation:
Depois a cerimónia de votos de obediência, a mais antiga cerimónia fazia-se por estas palavras:

Que o Altíssimo proteja este(a) homem/mulher das impurezas e faça dele(a) um dos seus fieis!
Que o santíssimo Aristóteles, instigue a Razão nos seus pensamentos,
Que o Nosso Criador o/a abençoe, porque ele(a) escolheu servir a difusão da Sua palavra!
Que o santíssimo Christos instigue a paz no seu coração e o guie como ele guiou os Apóstolos.
Que este homem/mulher seja o guia dos crentes em direcção à paz, ao amor e ao paraíso.
Por Christos que consagrou os Apóstolos e pelo poder que ele nos transmitiu de perpetuar este gesto,
Eu <Nome>, nomeio-te <Nome> para que tu sejas o portador da verdadeira fé na comunidade dos fiéis.

<Nome>, tu és nomeado <nome> para a glória do Criador e da sua Igreja terrestre. Agora todo o acto de blasfémia feito contra ti será uma injúria para o Altíssimo.



A bênção das coisas e criaturas

Grego: (eulogia)
Latim: benedictio

A bênção significa que o clérigo chama a quinta-essência divina como força de saudação. Assim abençoar alguém, era uma força de saudação. Pela imposição das mãos ou a aspersão de água benta, sublinhado do texto da bênção, o clérigo cria um lugar entre o ser ou a água benta e toda a criação instigando-a de uma força tirada do seu éter. Noutras circunstâncias, a bênção que os leigos transmitem entre eles corresponde a uma simples saudação, em homenagem devida ao rei ou a gratidão para com um benfeitor.

A bênção de Jah dirige-se sempre aos seres humanos com o objectivo de assegurar a sua felicidade. Os sinais da bênção são uma longa vida, a fertilidade, a paz e a prosperidade. A bênção fecunda os ovos da felicidade que os seres humanos realizam nas suas mãos. Então mesmo que se abençoe os animais ou os objectos, é uma acção para os humanos, e então são os humanos que são benzidos.

Um exemplo de frase ritual ligada à bênção e que foi ensinada já há muito tempo:

Bênção

Citation:
Santos Arcanjos, que cantam sem cesso elogios do criador de todas as coisas, que não respiram mais que a glória do Altíssimo, e que resplandecem o fogo do seu amor, quem apresentam ao Pai as misérias e os desejos das suas Crianças, que vêm ao nosso socorro, abençoem <a>.

Santos Arcanjos, que nos ajudam nos nossos justos combates, que nos protegem de nós mesmos como vocês protegeram os justos de Oanylone, que seguram as nossas almas à frente do nosso Juiz e Criador, abençoem <a>.

Que os Santos Arcanjos e os Santos Apóstolos Titus e Kyrène, que com a força e a autoridade à nossa confiança, intercedem pessoalmente por nós junto do Altíssimo!

Que pelas orações e os méritos dos beneméritos da comunidade aristotélica vos chegue a paz, a prosperidade, a força e a saudação pela fé e o amor do nosso Criador.

E que esta bênção permita à quinta-essência divina de descer sobre [pessoa a abençoar] e que permaneça para sempre.



É habitual interceder directamente com uma súplica individual aos Arcanjos específicos segundo a causa final da bênção.

Citation:
São Gabriel, arcanjo da temperança, ajuda-nos a chegar ao puro ideal aristotélico.

São Jorge, arcanjo da amizade, guia-nos às alegrias de uma sincera amizade aristotélica.

São Micael, arcanjo da justiça, defende-nos no nosso combate. Seja o nosso escudo contra a malícia e as partidas da criatura sem nome.

São Galardiel, arcanjo da conservação, enviada do Altíssimo reza por nós.

São Sylphaël, arcanjo do prazer, ajuda-nos a aproveitar os pequenos prazeres quotidianos sem cair no excesso.

São Rafael, arcanjo da convicção, dá-nos força de exprimir a nossa fé em todas as circunstâncias.

São Miguel, arcanjo do dom do ser, guia-nos no caminho da abnegação para a grandeza da igreja e do serviço divino.


A consagração dos lugares

A consagração

Um lugar é a fronteira interna do receptáculo de uma coisa, então para consagrar um lugar é preciso primeiro delimitar este lugar.
Um lugar tem uma razão de ser, se ele é consagrado a sua função deve ser exclusivamente ligada ao sagrado e ao serviço da Igreja. Um lugar tem várias razões de poder permanecer consagrado que como a sua função principal é de servir a verdadeira fé.

O Lugar é a causa material, o sacerdote e a cerimónia de consagração representam a causa formal e a causa motora da consagração.
A causa final da consagração é a de fortalecer o lugar entre a matéria e a quinta-essência. Nós ligamos então a matéria do lugar com o éter, transformando-o numa igreja, capela, ou num lugar de peregrinação.

A consagração tem então o objectivo de ligar os 4 elementos terrestres com a quinta-essência divina.
É então necessário durante a consagração dizer algo conveniente.

- A terra, nós espalharemos pedaços de terra benta para delimitar o lugar.
- Acender-mos-emos pelo menos uma vela representante do fogo, mas também do sol.
- A consagração será feita pela aspersão de água benta acompanhada da oração da bênção.

Se a consagração se fizer no interior de um edifício, o sacerdote deverá queimar incenso para ligar o ar e o éter.

Exemplo de texto para uma consagração:

Citation:
Que o Altíssimo proteja este lugar das impurezas e que faça um lugar que Ele consagre!
Que o santíssimo Aristóteles, instigue a Razão nos pensamentos atormentados que vistem este lugar.
Que o Nosso Criador abençoe este lugar dedicado á difusão da Sua palavra!
Que o santíssimo Christos instigue a paz no coração daqueles que visitarem este lugar!
Que este lugar seja o ponto principal da nossa viagem em direcção a paz, ao amor e ao paraíso.
Por Titus que consagrou a primeira catedral, e pelo poder que ele nos transmitiu para perpetuar este gesto.
Eu <<Nome>>, consagro este lugar para que ele seja um ponto de entrada na comunidade dos fieis.
Este lugar é daqui em diante um lugar consagrado interdito àqueles que não têm a fé ou que estão excluídos da comunidade dos fiéis. Todo o acto de blasfémia feito neste lugar será uma injúria contra o Altíssimo.


Os lugares consagrados estão divididos em várias categorias

Os lugares realmente consagrados, os lugares consagrados para persistir, os lugares consagrados para servir de igreja provisória.

Os lugares realmente consagrados

O lugar onde é enterrado um Santo, o lugar onde se encontra uma relíquia sagrada, o chão de Jerusalém, o chão da residência do Santo Padre assim como a sala onde ele se encontra.
Estes são em geral os sítios de peregrinação onde se sente algo muito forte como o éter e onde a comunicação com os Santos é particularmente perceptível, é um lugar privilegiado para sentir a força da fé.

Os lugares consagrados por vocação e desde o inicio

As igrejas: construídas sobre um terreno consagrado com autorização do Santo Padre ou um dos seus representantes directos, a igreja deve ser distinta de todas as outras construções e não ter outra função que ser uma igreja.
A igreja fica consagrada mesmo se ela for reduzida em cinzas e reconstruída.
As basílicas e as catedrais são um tipo particular de igrejas.
Uma basílica é um título honorífico dedicado a uma igreja pelo Papa sendo-lhes alguns privilégios dados.
Uma catedral é, originalmente, uma igreja aristotélica onde se encontra o Bispo encarregado de se ocupar de uma diocese. Contudo, existem catedrais sem Bispo, porque o nome catedral é conservado para sempre.

A função da igreja é de servir de ponte entre a terra e o éter, ela só poderá então servir como lugar de culto, de oração, e de abrigo para o clero ou para os fiéis que precisarem. O seu acesso é interdito aos heréticos e apóstatas.

Os outros lugares consagrados

Encontramos capelas, que têm uma função próxima das igrejas, mas são construídas sobre uma terra não consagrada, e/ou estão ligadas a um outro edifício.
Devemos consagra-las antes de poderem ser oficialmente religiosas, e se elas ficarem abandonadas por muito tempo sendo ocupada com uma cerimonia pagã ou pela presença de herejes elas deveram de ser purificadas e consagradas de novo.

Uma capela pode igualmente encontrar-se na natureza, ou não importa qual o sitio delimitado de maneira visível pelo sacerdote que a consagra.
A função da capela é de servir provisoriamente de ponte entre a terra e o éter, ela não perderá pouco a pouco o seu estado de consagração partindo do princípio que o sacerdote e que ela subirá uma mancha feita a uma presença pagã.
É por esta razão que as capelas onde é regularmente celebrada a glória do Criador podem ficar consagradas mais tempo que um lugar aberto.

_________________
Revenir en haut de page
Voir le profil de l'utilisateur Envoyer un message privé Envoyer un e-mail
Montrer les messages depuis:   
Poster un nouveau sujet   Ce sujet est verrouillé; vous ne pouvez pas éditer les messages ou faire de réponses.    L'Eglise Aristotelicienne Romaine The Roman and Aristotelic Church Index du Forum -> La Bibliothèque Romaine - The Roman Library - Die Römische Bibliothek - La Biblioteca Romana -> Salle Trufaldinienne - Secondary room Toutes les heures sont au format GMT + 2 Heures
Page 1 sur 1

 
Sauter vers:  
Vous ne pouvez pas poster de nouveaux sujets dans ce forum
Vous ne pouvez pas répondre aux sujets dans ce forum
Vous ne pouvez pas éditer vos messages dans ce forum
Vous ne pouvez pas supprimer vos messages dans ce forum
Vous ne pouvez pas voter dans les sondages de ce forum


Powered by phpBB © 2001, 2005 phpBB Group
Traduction par : phpBB-fr.com